În psihologie se vorbește despre concepte precum aptitudini, abilități sau tării de caracter, care sunt distincte între ele, dar în limbajul comun pot fi confundate sau folosite interschimbabil.
Diferența esențială este că aptitudinile sunt potențiale înnăscute pentru performanță, abilitățile sunt rezultate învățate și exersate, iar trăsăturile și „tăriile" de caracter descriu partea moral-valorică și stilul personal de a acționa și a relaționa.
Aptitudinea: un potențial
Aptitudinea este mai ales un potențial: ea explică de ce cineva poate ajunge să obțină rezultate peste medie într-un domeniu, dacă are context de învățare și motivație potrivite.
Se disting aptitudini generale (de exemplu inteligența, spiritul de observație) și aptitudini speciale (muzicale, sportive, tehnice etc.), precum și niveluri superioare: talentul (o configurație originală de aptitudini) și, la extrem, genialitatea.
Abilitatea: ce știi și poți face efectiv
Abilitatea, în schimb, este îndemânarea, priceperea, destoinicia de a executa o activitate, adică un set de deprinderi conceptuale, teoretice și practice rezultate din învățare și exercițiu.
Abilitățile pot fi generale (de exemplu comunicarea în public) sau foarte specifice (de exemplu folosirea unui anumit instrument) și reflectă „ce știe și poate face efectiv" persoana, nu doar potențialul ei.
Tăriile de caracter: partea moral-valorică
Spre deosebire de aptitudini, tăriile de caracter nu indică performanță tehnică într-un domeniu, ci reziliență morală și capacitatea de a menține comportamente aliniate valorilor personale sub presiune.
Cum încercăm să le inventariem
Inventarierea și definirea aptitudinilor, abilităților sau tăriilor de caracter este probabil una dintre cele mai dificile și ambițioase sarcini din psihologia umană. De-a lungul timpului au existat mai multe încercări, iar astăzi ne putem uita ca referință la:
- CHC (Carroll, McGrew): cea mai apropiată de o „taxonomie completă" a aptitudinilor cognitive, construită empiric prin analiză factorială pe sute de baterii, dar limitată la sfera cognitivă.
- O*NET (U.S. Dept. of Labor): un sistem cu zeci de abilități și deprinderi mapate pe ocupații, foarte util pentru înțelegerea cerințelor muncii, însă conceput în primul rând pentru clasificare ocupațională, nu pentru autocunoaștere.
- Fleishman Taxonomy of Human Performance: o listă structurată de abilități, inclusiv psihomotorii și senzoriale, folosită mai ales în analiza performanței în sarcini specifice.
- VIA Character Strengths (Peterson și Seligman): 24 de tării de caracter organizate sub șase virtuți; utile pentru înțelegerea dimensiunii moral-valorice, dar nu sunt abilități tehnice.
- Modelele de trăsături (Big Five, NEO-PI-R): axate pe personalitate, nu pe abilități sau competențe.
În plus, există și alte tipuri de abilități la care neuroștiințele fac referire, dar care nu apar explicit în taxonomiile de mai sus. De exemplu, controlul forței haptice sau modularea forței de prindere, capacități implicite în activitățile manuale fine, dar rareori numite direct în limbajul obișnuit.
Indiferent dacă vorbim despre o aptitudine, o abilitate sau o tărie de caracter, conceptul esențial despre care merită să vorbim este transferabilitatea.
Ce este transferabilitatea?
Transferabilitatea exprimă ideea că o aptitudine, o abilitate sau o tărie de caracter își poate păstra funcția și valoarea chiar atunci când este mutată dintr-un context în altul.
Nu mai vorbim doar despre a fi bun la ceva într-un singur domeniu, ci despre felul în care modul tău de a observa, a gândi, a acționa sau a relaționa poate migra de la o situație la alta și poate susține performanța sau adaptarea în medii diferite.
În practică, transferabilitatea răspunde la întrebarea: „Ce parte din mine rămâne utilă atunci când îmi schimb rolul, disciplina, jobul sau activitatea?".
Un exemplu simplu: abilitatea de a structura informația în mod clar poate apărea la început în scrierea de eseuri, dar este transferabilă către redactarea de rapoarte, designul de cursuri, organizarea proiectelor sau comunicarea în echipă.
Transferabilitatea se poate face în două feluri. Perkins și Salomon (1988) disting:
Transfer „pe drumul de jos" (low-road transfer): automat, între contexte care se aseamănă vizibil.
Dacă știi să conduci o mașină, poți trece la un camion sau la o altă marcă fără să ai nevoie de cineva care să-ți explice principiile de la zero. Situațiile sunt suficient de apropiate încât mintea „recunoaște" tiparul și aplică abilitatea aproape reflex.
Transfer „pe drumul de sus" (high-road transfer): cere abstractizare deliberată.
Aici nu este de ajuns să recunoști ceva familiar; trebuie să observi conștient ce operație face, de fapt, mintea ta, ca să o poți muta într-un context care nu seamănă la suprafață cu cel inițial. Este transferul pe care îl faci când spui: „ce știu din domeniul X pot folosi, în altă formă, în domeniul Y", deși activitățile arată foarte diferit.
Pentru transferul „pe drumul de jos" nu ai nevoie, în principiu, de ajutorul altcuiva; oricine poate generaliza o abilitate între contexte apropiate, dacă se expune suficient.
Al doilea tip, însă, este mai greu. Ce îl face să fie greu?
Orice abilitate este, în esență, o operație mentală sau comportamentală aplicată într-un anumit domeniu.
Dacă luăm ca exemplu abilitatea de a structura informația clar, o vedem inițial într-un loc foarte precis: cineva scrie eseuri ordonate, face prezentări „cu cap", își ține notițele curat. La suprafață, pare o abilitate legată de scris sau de „a fi bun la prezentări".
Dar dacă ne întrebăm „ce face de fapt mintea aici?", descoperim operația: descompune materialul în bucăți, le ordonează, decide ce vine înainte și ce vine după, face legături între elemente. Aceeași mișcare mentală poate fi mutată dincolo de text: în organizarea unui proiect, în designul unui curs, în felul în care cineva așază pașii unei discuții dificile.
În astfel de cazuri, abstractizarea (să vezi operația dincolo de domeniu) poate fi grea și uneori are nevoie de ghidaj, dar rezultatul e clar: persoana își dă seama că nu este doar bună la prezentări, ci are o abilitate de structurare pe care o poate folosi în mai multe roluri și etape ale vieții.
Dacă luăm însă exemplul „am ochi pentru culoare", lucrurile se complică. La prima vedere putem spune că ține de retină, de acuitate, de sensibilitatea la lumină. E adevărat că poate depinde de aspecte biologice, dar întrebarea devine: ce parte din acest „ochi pentru culoare" este strict senzorială și ce parte este o operație mai generală de observare a diferențelor subtile? Distingi aceste diferențe subtile doar în paletele de culori, sau ai aceeași tendință și în alte domenii, precum felul în care simți atmosfera unui spațiu sau modul în care remarci că „ceva nu se leagă" într-un text ori într-un grup de oameni?
În astfel de situații nu putem veni cu un răspuns categoric, transferabil sau nu. Intrăm pe un teritoriu de explorare, și poate că tocmai asta e partea cea mai interesantă, întrucât însăși descoperirea de sine este un teritoriu de explorat.