Subiectul comparației cu ceilalți este omniprezent astăzi, poate mai mult ca oricând, din cauza accesului extrem de facil la „viețile" celorlalți oameni prin social media, în special la ceea ce postează influencerii. Prin social media, însă, nu accesăm o realitate completă a vieții altora, ci mai degrabă o fantezie pe care cineva alege să o arate în exterior, pentru că social media este, în mare măsură, un mijloc de profit și mai puțin un spațiu de transparență și împărtășiri oneste. Problema este că, deși mulți dintre noi suntem conștienți de acest lucru, puterea social media este atât de mare încât ne este greu, de cele mai multe ori, să nu ne comparăm, adesea în defavoarea noastră.
Dar hai să ne întoarcem puțin la originile comparației cu ceilalți și să explorăm și rolul ei pozitiv.
În psihologia socială, comparația cu ceilalți este esențială în formarea imaginii de sine. Copilul își formează treptat imaginea de sine, mai întâi prin oglindirea oferită de părinți, apoi prin comparația cu congenerii săi. Pe scurt, el învață „cine este" și „cât valorează" atât prin felul în care este reflectat de adulți, cât și prin raportare la ceilalți copii.
Oamenii au nevoie să se compare, iar în lipsa unor repere obiective tind să își aleagă ca punct de referință persoane percepute ca fiind asemănătoare cu ei. Comparația cu ceilalți are un rol important și în învățare: nu învățăm doar din experiențele noastre directe, ci și observându-i pe ceilalți în activitățile lor. Acestea sunt experiențe vicariante: situații în care, văzând ce fac și ce reușesc alții, începem să dezvoltăm credința că putem realiza și noi acele activități.
Când devine comparația un inamic al evoluției?
Cheia este în cuvântul „asemănători". Este esențial, în primul rând, să evaluăm cine sunt oamenii asemănători nouă: cei care poate au avut un parcurs apropiat, au resurse similare, se află într-un moment de viață similar sau, ideal, toate la un loc. Comparația cu ceilalți devine nedreaptă față de noi atunci când ne comparăm, „ad-hoc", cu persoane care nu ne seamănă în niciun fel sau ne seamănă foarte puțin.
Mai mult, în momentul în care comparația cu ceilalți devine compulsivă și aduce cu sine anxietate, sentiment de inferioritate, vinovăție și alte trăiri chinuitoare, putem spune că această comparație devine cu adevărat nocivă.
Din păcate, acest tip de comparație compulsivă se învață foarte devreme, în copilărie. Când un copil este comparat repetitiv de un părinte, mai ales în contexte în care rezultatul este negativ pentru copil, acesta nu învață „comparația bună". Învață altceva: că valoarea lui este mereu măsurată prin raportare la altcineva, și este, de cele mai multe ori, găsită insuficientă. I se transmite, implicit, mesajul dureros: „nu ești suficient așa cum ești".
Ne formăm imaginea de sine prin oglindirea părinților, spuneam mai devreme. Dar dacă oglinda este „coruptă", atunci și imaginea de sine va fi coruptă, la fel și instrumentul prin care ne măsurăm valoarea: comparația. Dacă te gândești bine, chiar și privitul în oglinda de la baie este o formă de comparație: te compari pe tine de acum cu imaginea pe care o aveai despre tine ultima dată când te-ai văzut. Dacă revenim la oglinda metaforică, aceea pe care o țin părinții în fața noastră când suntem mici, și ea arată mereu un rezultat „cu minus", că suntem mai puțin decât X și mai puțin decât Y, învățăm un automatism.
Vom privi oglinda de la baie căutând semne că suntem mai puțin decât ieri și vom privi oglinda socială căutând semne că suntem mai puțin decât ceilalți.
Această oglindă spartă, distorsionată, nu aduce doar „șapte ani de ghinion", ci poate afecta o viață întreagă.
Și atunci, cum o putem repara?
Una dintre variante este, desigur, psihoterapia, și o susțin cu toată tăria. În același timp, vreau să subliniez că și psihoeducația este un „conversation starter", adică un punct de plecare valoros pe drumul de reparare. Psihoeducația, în general, ne oferă un etalon: mai obiectiv, mai corect, mai de încredere. În cazul comparației cu ceilalți, psihoeducația ne poate arăta cum arată o comparație de sine sănătoasă, adică una care ne ajută să creștem, să ne clarificăm identitatea și să ne regăsim valoarea, nu una care ne rănește sau ne blochează.
Cum arată o comparație sănătoasă?
O comparație sănătoasă începe de la reperul potrivit. Ne raportăm la persoane suficient de asemănătoare cu noi ca experiență, contexte și resurse: un coleg cu vechime apropiată, un profesionist din același domeniu, un părinte în condiții similare, nu la „elite" sau la imagini filtrate din social media. Întrebarea de fond devine: „Ce pot învăța din modul în care această persoană abordează lucrurile?", nu „Cât de mult valorez eu față de ea?". Astfel, comparația devine un exercițiu de observație și învățare, nu un proces de judecare și devalorizare.
O comparație sănătoasă se concentrează pe proces, nu pe verdict. În loc de concluzii globale de tipul „sunt mai slab" sau „sunt mai bun", privim la diferențele concrete: „el își organizează timpul mai bine", „ea cere feedback mai des", „eu am mai multă răbdare cu clienții". Din această perspectivă, comparația se transformă în întrebări utile: „Ce fac eu deja bine?", „Ce aș vrea să îmbunătățesc?", „Ce pot testa din ce văd la ceilalți?". Ne uităm la pași, strategii, obiceiuri, nu la valoarea noastră ca persoană.
În sfârșit, o comparație sănătoasă este limitată și integrată într-o imagine de sine mai largă. O folosim punctual (pe o competență, un rol, un moment), nu ca mod permanent de a ne măsura valoarea. Acceptăm diferențele: uneori suntem „în față", alteori „în urmă", fără a trage din asta concluzia că „nu suntem suficienți". Ne dăm voie să ținem cont de context (istoric personal, resurse, stări) și să vedem comparația ca pe un instrument de reglare fină, un fel de GPS psihologic care ne ajută să ajustăm traseul, nu ca pe un judecător care stabilește definitiv cine suntem.